Mă uit la Radu meu cum creşte, cum dezvoltă abilități noi, cum în fiecare zi are ceva prin care ne uimeşte şi ne face să ne întrebăm „când a crescut aşa?”. Dar mai ales mă uit la el cum şi-a dezvoltat relația cu sora lui, cum s-a apropiat şi s-a impus totodată, cum o imită, dar o şi corectează sau învață el ceva dacă e cazul. E clar că ea e ca o zeiță pentru el. O urmăreşte în toate dar îi şi respectă timpul de teme, activități. O consolează când ea plânge fără să i-o ceară nimeni şi aleargă la ea când el suferă cu o naturalețe înnăscută. Vede în ea un stâlp, o susținere şi asta l-a ajutat mult în dezvoltarea sa.
În ceea ce priveşte rolul său de frate mai mare pentru bebeluşul ce urmează să întregească familia, dragul nostru Radu ne uimeşte cu mici dovezi de iubire îndreptate şi spre el. Întreabă dacă e bine frățiorul lui, fără să fie pus pupă burtica şi vorbeşte cu el, găseşte soluții unde va dormi „bebe Dei, fatele meu” şi arată cum îi va face loc lângă el în pat.
Simt că fratele mijlociu din Radu împărtăşeşte mult mai natural dragostea de frate tocmai pentru că a cunoscut-o încă de când s-a născut.
Sunt sigură că lucrurile nu vor rămâne roz mereu, că vor fi provocări până se vor obişnui efectiv cu schimbarea şi până îşi vor impune limite, vor învăța să împartă timp cu mami şi tati, jucării, atenția celor din viața lor, dar prezentul mă face să am încredere că au creat deja o legătură specială, că indiferent de ce va fi vor fi unul pentru altul. Tare mult îmi doresc ca şi mezinul să răspundă pe măsura aşteptărilor la această iubire din partea fratelui mijlociu şi a surorii sale grijulii.
Dacă aveți experiența unui frate mijlociu, vă rog să mi-o împărtăşiți. Tot ce am scris sunt doar mici observații ale unei mame ce are încredere în copiii ei.
(Despre relația Sofiei cu Radu şi despre cum a evoluat ea am scris aici şi aici.)