Ochiul meu de mamă vrea să surprindă tot ce este între cei doi frați încă de pe acum. Urechile mele vor să audă tot ce își zic cei doi ștrumfi. Ce am reușit să surprind într-o lună jumătate? Cam puțin în cuvinte, dar mult în gesturi și priviri.
– Mami, bebe știe să zică „Nu”!
– De unde știi, Sofia?
– L-am întrebat dacă s-a întâmplat ceva și a dat din cap că nu!
Am fost ieșită din cameră până la baie și ei au rămas singuri. La un moment dat Răducu a început să plângă și ea striga la el:
– Nu mai plânge așa că mă doare capul!!!!
Când am venit am întrebat-o ce s-a întâmplat, iar ea a zis că nu știe! Am întrebat-o printre altele dacă din greșeală l-a lovit sau tras de mâini. Și ea:
– Nu fac eu așa ceva!
– Răducu, o să îmi fie tare dor de tine când o să mă duc la bunica!
Bebe a strănutat și ea:
– Sănătos, puiuc!
I-am urat și eu la fel și ea îmi zice că nu ea a strănutat ci „puiul mic”. ❤️
Într-o zi m-a văzut nervoasă și agitată. El se agita și nu reușea să adoarmă și eu am zis ceva cu un ton mai răstit. Ea m-a urmărit cu atenție (cred) și apoi îmi zice:
– Mami, aruncați supărarea acum!!!
Vorbele ei m-au liniștit cumva și făcut să zâmbesc amintindu-mi de un gest pe care l-am făcut noi odată când era ea foarte supărată și ne-am prefăcut că luăm supărarea din inimă și o aruncăm departe de noi. Am făcut gestul și acum și apoi ea mi-a atras atenția că să îi arunc supărarea din inimă și lui Răducu. M-am conformat și nu am putut să nu îi mulțumesc că mi-a amintit de asta.
În altă zi m-a văzut că mă uitam la telefon și bebe scâncea lângă mine. Cum nu am tresărit la primul scâncet, ea m-a penalizat:
– Vezi că plânge, nu te mai uita la telefon!
Dar eu de data asta nu am ascultat-o, ci am deschis notițele și am mai consemnat un gest de grijă și afecțiune pentru el.
Sau oare o durea iar capul?? Hmm!