Am realizat de curând că îmi este mai ușor să scriu și să vorbesc despre lucrurile frumoase ce ni se întâmplă și pe care le trăim decât despre cele mai puțin bune. De ce? Păi făcând o introspecție, în primul rând, nu îmi place să mă plâng la prea multe persoane, lista de oameni cărora le zic oful meu e destul de scurtă și, în al doilea rând, nu îmi place și nu mi se pare corect să mă plâng de copiii mei pentru că chiar sunt buni, chiar mi i-am dorit și chiar știam că va fi și greu. Însă nu vreau să creadă cineva că la noi e totul roz sau că vreau să descriu doar întâmplările frumoase pentru a crea o impresie falsă. Drept pentru care o să vă povestesc despre momente trăite până acum în care mi-a fost foarte greu ca mamă de doi copii. Și cine știe câte vor mai fi!
Nu mai departe de acum câteva zile, eram plină de mândrie că reușesc să cobor de la etajul 4 și să scot singură la plimbare 2 copii, să îi adorm la prânz pe amândoi, să mai fac și ceva mâncare printre picături sau ceva ordine prin casă. (Am zis vreodată că nu am nici un ajutor în timpul zilei, ci doar după ora 18:00 pe soțul meu?) Dar nu mă întrebați ce fel sunt eu în zilele astea? Sunt agitată să le fac pe toate, să alerg de la unul la altul, să acopăr nevoile lor de hrană, de joacă, de aer și plimbare și la finalul zilei scursă de energie.
Zilele trecute am plecat cu ei amândoi la plimbarea de dimineață cam târziu, deja era soare și prea cald. După o seară în care nu prea dormisem bine și nu aveam nici chef să gătesc m-am gândit să mă scutesc de acest efort și să mă duc să cumpăr ceva de mâncare pentru mine și ea. Locul de unde doream să cumpăr era lângă un parc. I-am zis Sofiei unde mergem și ca să îi fac o bucurie m-am gândit că dacă stabilim amândouă că poate sta 10 minute la leagăne, va respecta înțelegerea inclusiv dacă va găsi acolo o companie plăcută de joacă (o prietenă). Dar Sofia e și ea copil! Și din 10 minute în care nu aveam nici măcar unde îl plimba pe Radu pentru că soarele acoperea tot parcul și dogorea nu glumă, s-au făcut vreo 30 de minute. El a început să plângă și am fost nevoită să îi zic ei că e timpul să plecăm. Nu dorea sub nicio formă. Am fost nevoită să îi zic că mă îndrept spre ieșirea din parc și mă aștept ca ea să mă ajungă din urmă. După câțiva pași ai mei am auzit-o venind și plângând în hohote. M-am oprit, i-am întins brațele și i-am șoptit la ureche, evitând privirile bunicilor din parc, că dacă aș putea m-aș împărți în două și o parte ar rămâne cu ea, dar nu pot! Nu s-a oprit din plâns decât după vreo 300 de metri distanță de parc, dar nici nu mi-a dat drumul de la mână. Mi-a zis că mă înțelege și eu am repetat (pentru mine mai mult!!) că va fi bine, că nu va fi așa greu mereu, că data viitoare poate voi găsi o soluție mai bună, dar că acum era singura pe care o vedeam. Sofia, matură ca deobicei, m-a aprobat și acasă chiar mi-a zis că sunt o mamă bună că o ajut și pe ea să se dezbrace. Eu am mai murit un pic. Sincer vă zic că m-aș fi așezat pe bordură și aș fi plâns ca un copil și eu decât să plec cu ei amândoi plângând din parc.
Într-o conversație în care mă plângeam mamei despre momentele mai puțin ușoare și despre faptul că Sofia se plictisește și eu mă simt neputincioasă, ea a încercat să mă încurajeze făcându-mă să înțeleg că lucrurile ar fi stat probabil la fel dacă nu era bebe în peisaj și ea era ca acum în vacanță. Oo, dar eu nu m-am gândit nici o secundă că bebe ar fi de vină! Eu tot cred că EU aș putea face mai mult, dar nu mă organizez prea bine.
O altă zi foarte grea a fost chiar ieri. După o noapte nedormită în prealabil, o zi agitată atât din partea lui bebe cât și din partea mea, am ajuns să fiu la capătul răbdării și încet încet mi-am stricat ziua de tot și celor din jurul meu de asemenea. Dar… mergem înainte!
Sunt și zile în care îmi doresc să am bagheta magică să mă împart nu în două, ci în trei: o parte să se joace cu ea, o parte să stea cu el să îl hrănească și o parte să facă un duș sau să stea la toaletă fără să ceară cineva ceva sau să mănânce fără să fie pe fugă sau, de ce nu, să doarmă neîntrerupt și liniștit câteva ore. Dar pe de altă parte știu că ce trăiesc acum e trecător, sunt câteva luni mai grele, apoi va fi mai bine, iar într-o zi nu foarte departe de azi îi voi vedea jucându-se împreună frumos și eu îmi voi face unghiile sau voi citi o carte lângă ei. Chiar cred în asta și de aia trec peste momente ca cele descrise mai sus mai ușor, mă rog pentru sănătatea noastră și mă bucur de zilele de acum atât cât pot.
Mi-am dat seama că plimbările cu ei sunt foarte frumoase dacă țin cont de câteva trucuri: nu depășesc ora de masă a nici unuia (cel alăptat e ok dacă țipă că îl rezolv pe o bancă totuși) și nu trec prin apropiere de parcuri unde Sofia ar putea uita tot ce am stabilit împreună de acasă. Așa că parcurile îi revin lui tati seara când eu îl pot plimba pe Radu în liniște în altă parte. Și încă un lucru învățat, de care sper să mă pot ține: trebuie să mă păstrez calmă! După o zi grea vine una bună.
Deci, viața nimănui nu e perfectă! Cumva nici nu trebuie să tindem spre asta că am pune prea multă presiune pe noi. Iar bagheta magică nu există!