Joaca cu cel mic – plăcere, terapie și truc

iunie 24, 20180

Cărui copil nu îi place să se joace? Și mai ales cărui copil nu îi place să se joace cu părinții săi? Cred că nu există.

Încă de când era destul de mică, fetiței noastre îi plăceau jocurile de rol. Îmi amintesc de unul când avea în jur de 1 an și jumătate și bătea la ușa de la sufragerie, noi îi ziceam să intre și ea intra toată numai zâmbet zicând un ”bună ziua” stâlcit. Ne pupam și ne îmbrățișam ca și cum nu ne văzusem de multă vreme și apoi ea mai zicea ceva pe limba ei de bebelușă și pleca chinuindu-se să închidă ușa. Da, poate părea un joc pueril, dar părinții se bucură de orice fleac alături de copilul lor și astea sunt de fapt indicii de progres în creșterea micuților. Faptul că imită din gesturile noastre, din vorbele noastre, e  un semn bun.

Acum la aproape 4 ani jocurile sunt diverse. În cele mai multe dintre ele ne regăsim cuvintele, gesturile, în unele încercăm să ne dăm seama pe cine imită, iar în altele o recunoaștem pe ea și încercăm să ne imaginăm oare cum va fi când va fi mare.

În ultima vreme, spre exemplu, ne-am jucat de-a mama, bebe și surioara mai mare. Eu eram surioara mai mare (Sofia), ea era mama mea și avea un bebe în burtică (un cățel de pluș băgat sub tricou). Mi-a repetat de câteva ori că ne prefacem că eu nu am burtă mare, să se înțeleagă rolurile bine. Și ce a urmat a fost o combinație de mine și idei noi venite de la ea… de ce nu… o viitoare mamă.

Ea: Uite, Sofia, ce fel mișcă bebe în burtică. Vrei să vorbești cu el?

Eu: Bună, bebe! Ce faci tu acolo? Vrei să te joci cu mine?

Ea: Când va fi vară va ieși din burtică și o să vă jucați.

Și apoi a adăugat o replică cu același oftat cu care mi-am dat seama că o zic și eu: Sper să fie bine!

Deodată a observat că de sub tricou a ieșit un picior de pluș afară și a început să râdă cu poftă.

Eu: Bebe, ce faci acolo? Vrei să ieși? Bagă piciorul înapoi că nu e vară.

Hohotele de râs erau un deliciu.

Ea, după ce și-a revenit: Gata, e vară și mă duc la doctor să îl scoată.

Eu: Mami, eu cu cine stau?

Ea: Cu tati și bunica.

Eu: Și câte zile o să fii plecată?

Ea: Una cred. Vin repede.

Aici am ieșit din rol ca să îi pot explica că dureaza vreo 5 zile și cum bebe are nevoie să prindă puteri pentru lumea aceasta nouă de afară și (am accentuat) că așa am stat și eu cu ea când a fost bebe mic.

Apoi a fugit în sufragerie și a revenit cu un bebe în brațe. L-a așezat cu grijă pe pat și m-a chemat să îl văd.

Al doilea joc pe care îl cere, foarte asemănător cu acesta, este cel în care ea e mama, eu sunt tata și NU avem copii, dar ne dorim foarte mult. Și într-o seară mama și tata se roagă la Doamne Doamne să le dea și lor un copil și apoi îmi zice că ”Doamne Doamne din iubirea lui mami și a lui tati a trimis un copil și e la mine în burtică.” Și iar își bagă un pluș sub tricou, care va deveni curând Sofia. Uneori Sofia de pluș se roagă pentru un frățior, alteori nu mai ajungem la această fază. Nu forțez nimic, e jocul ei, are voie să simtă ce dorește și să facă ce crede.

Ce am observat în acești ani este că jocul mă ajută să îi explic lucruri greu de înțeles pentru ea sau să îmi dau seama cum a perceput ea anumite lucruri. Când eram în etapa de acomodare la grădiniță ne jucam des de-a educatoarea și copilașii și puneam în scenă cât mai multe din ceea ce știam eu că trebuie să se întâmple acolo: plecarea mea dimineața, pregătirea pentru masă, mersul la baie, pregătirea pentru somn, ritualul lor de dimineață, întoarcerea mea etc.  Mereu o lăsam pe ea să aleagă ce rol își dorește – educatoarea sau unul din copii.

Mie îmi plac jocurile de rol și recunosc că mă folosesc de ele în creșterea ei. Nu am aceiași răbdare dacă îmi cere să mă joc cu o minge sau să facem un puzzle. Aici intervine tati. Cu el mai pune în scenă și povești cunoscute. Să vedeți ce comici sunt când îi cere lui să fie vreo prințesă :)). Tot cu el preferă să construiască ceva, să deseneze pe tăbliță. Eu mai intru din nou în atenția ei când vrea să jucăm un joc cu pioni preferat de noi toți sau vrea să îi citesc dintr-o carte sau, de ce nu, să îi inventez vreo poveste cu elemente ce îi trec ei prin cap.

Copilul simte ce ne place să ne jucăm cu el și când anume o facem cu chef. A observat de multă vreme că dacă e televizorul deschis sigur ne mai fuge privirea spre el și nu îi place, atunci propune din start: ”Mergem dincolo sau ne jucăm aici și închidem televizorul?”. Nu putem să ne plângem că nu ne dă de ales fix prin metoda pe care o folosim și noi pentru ea! Iar noi îi respectăm dorința dacă am convenit că ne vom juca împreună, altfel nu ar fi un timp de calitate pentru ea și noi sigur am pierde la fel de mult.

Pentru noi jocul e plăcere (sigur pentru ea de fiecare dată), terapie (atât pentru ea cât și pentru noi de a ne destresa și uita de alte griji) și truc (folosit de noi pentru a-i explica ce nu știm sau nu vrem să o facem altfel sau de a afla de la ea diverse gânduri, griji, întâmplări).

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *