Nu îmi vine să cred că au trecut deja 60 de zile de când am ajuns acasă cu mogâldeața cu numărul trei, iar copiii mari ne-au sărit în față şi l-au privit drăgăstos şi curios.
60 de zile de când Radu mă întreba după fiecare somn al lui Andrei dacă a crescut şi dacă acum se poate juca cu el, iar Sofia aplica matematica învățată la şcoală cu probleme de genul „când eu voi avea 10 ani, bebe cât o să aibă?”.
Din amintirile mele cu primul copil acasă am reținut că primele luni sunt mai grele, iar la Radu am observat că în special primele 2 luni sunt grele.
Nu am să uit curând prima noapte cu Andrei acasă, dar cu siguranță ea îşi va pierde din intensitate încet, încet. Ceilalți doi copii fuseseră liniştiți şi nu plânseseră deloc noaptea, chiar dacă în maternitate avusesem parte de nopți grele inclusiv cu ei. Aşa că aşteptarea mea a fost că se va întâmpla la fel şi acum. Fals! Andrei în prima noapte acasă a plâns foarte tare. La fiecare schimbat de scutec urla de parcă îi făceam ceva rău. Fără să ştiu, eu chiar îi făceam un rău. Am descoperit la o săptămână de când am ajuns acasă o umflătură, ceva tare, între gât şi umăr. Am fost la doctor şi mi-a spus că a avut o ruptură de claviculă la naştere. Nu ştiusem nimic. Era bine, se vindeca singură ca la majoritatea bebeluşilor, de aceea şi apariția zonei umflate, dar aş fi vrut să fi ştiut încă din maternitate cum ar fi fost corect. De aici era plânsul lui la schimbat şi când îl țineam la sân în anumite poziții. Mi-a fost mai uşor să le duc ştiindu-le şi astfel să nu mai caut explicații pentru plânsul lui, ci doar să îi fiu aproape.
Sigur am să uit curând prima dimineață acasă cu bebeluşul. După o noapte agitată, cei mari erau dornici de mine, iar eu fără chef şi fără putere de nimic. Tare greu e sentimentul acela în care simți că nu ai control asupra vieții tale, că îți vine să plângi întruna, starea de nervozitate nu lipsea nici ea, credința că nu eşti înțeleasă de asemenea. Am să uit curând toate astea pentru că aşa este dat, dar le scriu pentru cine o mai simți la fel. Am trecut şi eu pe aici. Ştiu că e important şi ajută să ştiți. Ca dimineața aceea nu vor mai fi multe, cel puțin nu la fel de grele.
Nici bine nu am rezolvat ceva că la 6 săptămâni începuse Andrei al meu să plângă necontrolat seara la culcare. Ajunsesem să îl adorm abia după 2 ore de încercări, de plimbat, sunete albe, mutat de la mine în brațe la tati în brațe. Am crezut că sunt colicii. Ceilalți nu avuseseră, eu nici nu credeam în ei prea tare. Credeam în teoria că stresul mamei se transmite şi de aici apar aşa zişii colici. Însă eu nu mă simțeam stresată, nu mai tare ca la ceilalți copii. Îl plimbam seara prin cameră şi plângeam. Vorbeam cu el, cu Dumnezeu, cu mine şi des mă întrebam de ce trebuie să treacă un copil aşa mic prin nişte lucruri pe care nici nu le poate spune. Dar de ce trebuie să treacă o mamă prin neputința de a-l înțelege şi a-l ajuta? Însă când nu m-am mai plâns şi am început să îl observ mi-am dat seama că gurița lui se umplea adesea de lapte, iar apoi înghițea. De aceea se liniştea câteodatã când era ținut ridicat. Am ajuns iar la doctor. Ni s-a confirmat refluxul silențios. E mult de scris şi de spus. Am primit tratament care ameliorează mult simptomele, țin şi eu regim de lactate pentru că se pare că e datorat unei intoleranțe la proteina din lapte, serile de acest gen s-au mai rărit, iar acum la cele 9 săptămâni pe care aproape le era, reuşesc să mă bucur de copilul meu mic mult mai mult.
Nu voi uita sigur primul Crăciun în 5, primul Revelion în 5, prima vacanță în 5 care au avut loc tot în aceste 60 de zile. Nu vor fi altele la fel niciodată: amestec de bucurie, entuziasm şi clipe de agitație panică, împărțit timp de la unul la altul, gestionat conflicte interioare sau între copii, plâns şi râs. Toate sunt ale noastre şi toate s-au întâmplat în aceste prime două luni cu bebe mic acasă.
Ca mamă de 3 care am trecut prin aceste prime două luni acasă cu un bebeluş de 3 ori, pot spune doar că ajută să nu ai aşteptări prea mari de la tine, să nu te sperii că va fi mereu aşa, să îți acorzi timp de petrecut şi de observat pe cel mic, cerut ajutor sau acceptat ajutor dacă aveți de la cine.
Au trecut 60 de zile şi deja respir mai bine. Zile intense vor tot fi, dar acum sunt eu ceva mai liniştită, s-au liniştit apele mult în mine şi asta ajută.
Jurnalul a avut rolul de a mă face să rămân ancorată în prezent, să ma eliberez prin scris, să nu ma simt singură. Ideea că măcar o singură mămică va fi ajutată de ceea ce scriu, mi-a dat curaj sa mă expun atât cât am crezut că nu deranjează şi să găsesc bucuria, lucrul bine făcut chiar şi în zilele foarte grele.
Tot două mâini şi două picioare am, dar parcă încep să învețe a se mişca mai eficient şi să jongleze cu nevoile celor trei copii ceva mai uşor.
Capul sus, mămici! Doar dacă îl țineți sus veți putea vedea cum răsare soarele şi ce minuni frumoase ați adus pe lume. Paşii mici vă conduc la destinație la fel ca paşii mari, doar că primii vă dau şi şansa să vă bucurați de drum. Încercați să vă bucurați de drum!
