Brațele copilului meu care ma strâng tare tare de dor și iubire;
Felul în care îmi ia fața în mâinile ei mici și mă privește;
Întrebarea: ”Mami, ce ai făcut azi la muncă?”;
Grija ei pentru mine: ”Să nu uiți să îți iei pachetul!”, ”Scuză-mă, te-am lovit din greșeală puțin la mână”;
Personalitatea ei în formare: ”Nu e așa, mami!” ,”Vreau și eu să zic ceva!”;
Maturitatea ei: ”Asta nu zicem la alți oameni, rămâne între noi!”; ”Mami, când vii să mă iei de la bunici?”;
Perlele ei fără număr: ”Dacă mâncăm ciorbiță facem caca mai bine!” (asta în timpul mesei);
Iubirea pentru tati: ”Nu pot să dorm pentru că nu i-am dat lui tati pupic de noapte bună.”;
Iubirea pentru frățiorul din burtică: ”Ce faci tu, bebeluș! Îți era dor de mine? Să îți dau un pupic!”; ”Mami, ce a făcut bebe azi?”, ”Îl luăm și pe bebe la mare! Trebuie să îi cumpărăm costum!”;
Simțul observației: ”Mami, de ce ești tristă?”;
Întrebările despre iubirea dintre noi: ”Mami, tu mă iubești și când ești nervoasă? Mă iubești și când ești tristă?”;
Tristețea din privirea ei când îi pare rău deși noi nici măcar nu ne-am supărat;
Ambiția ei: ” Era greu la început și nu puteam să dau din pedale, dar eu nu am renunțat!”;
Repetarea unor gesturi, cuvinte, expresii auzite la noi;
Modul de a se liniști singură: ”Lasă-mă puțin să mă liniștesc!”, ”Găsim o soluție!”;
Sensibilitatea: ”De ce plânge doamna?”;
Simțul dreptății și corectitudinii: ”Cine are dreptate?”, ”Nu e frumos să zicem așa!”, ”Uite, mami, cum a aruncat domnul acela hârtia pe jos! Nu e frumos deloc!”
Ar fi atâtea lucruri de scris despre bucuria mea de a fi mamă, a noastră de părinți, despre micile lucruri aparent neînsemnate pe care le trăim respirând același aer cu ea de 3 ani si 9 luni, așteptând să vedem ce mai zice, cum evoluează, dar în același timp dorind să nu crească așa repede.
Asta a însemnat pe scurt să fiu mamă de unul și promit să revin cu tot ce mă așteaptă ca fiind mamă de doi.