Parcă mă şi văd la masa de prânz în urmă cu 3 luni jumate, punând în farfurii rasol de carne de porc cu mămăligă şi hrean. Una din mâncărurile preferate de mine oricând, oricum. Copiii se bălăceau în hrean deja, iar eu abia gustam şi ceva nu era cum ştiam eu. Ba o fi având carnea ceva, ba nu am pus sare la fiert, ba că poate o fi o problemă de la fierea mea. Am fost singura care s-a ridicat flămândă deşi bucatele preferate încă erau aburinde pe masă.
Următoarea masă de prânz nu m-a mai prins cu gânduri aiurea şi neîntemeiate. Ştiam clar că mie rasolul ăla mi-ar fi plăcut, dar cineva, o altă ființă, o inimă mică ce creștea în mine, avea gusturi mai rafinate sau nedefinite încă şi, ce să vezi, dorea să se impună şi să mă facă atentă că de acum, cel puțin o vreme, el dictează gusturile mele.
Bebe mic este surpriza anului nostru. Vestea că el creşte deja în mine a venit când pandemia se instalase de curând. Am trecut de la bucurie, emoție, extaz, la frică, teamă, anxietate. Nu, nu a fost deloc ca la celelalte două sarcini. M-a prins cu prea multe temeri şi inițial mi le-a accentuat. (O să revin pe subiect pentru că uneori sarcina nu vine doar cu extaz, însă am o explicație pentru asta!)
Ştiam ce urmează şi să nu credeți că îmi era frică de a mai creşte un copil sau de naştere. Nu! Teama mea mare era legată de faptul că primele patru luni nu aş fi fost capabilă să am grijă nici de mine prea tare. Ştiam deja de la celelalte sarcini cât de grele sunt primele luni, cel puțin în cazul meu aşa a fost mereu, iar sarcina aceasta nu a făcut excepție. (Am scris aici acum doi ani când eram însărcinată cu Radu despre ce înseamnă pentru mine începutul de sarcină.) Da, a fost la fel de greu: greață, vărsături după fiecare gură de orice, mirosuri cunoscute care devin insuportabile, oboseală, neputință de a intra în bucătărie să gătesc, doi copii mici care mă doreau disponibilă, gândul că va trebui să reîncep serviciul, stat în casă din cauza pandemiei plus cabinete medicale închise, dorul de restul familiei.
Însă când i-am auzit inima bătând prima dată am știut că va fi bine! Am venit acasă și, pentru că sarcina era deja destul de înaintată am știut și ce va fi acest bebe mic. În casă taberele erau împărțite. Tati zicea să fie orice, dar avea nume de băiat pregătit, Sofia își dorea o surioară și avea nume pentru ea, iar eu mă rugam, la fel ca și la celelalte sarcini, să fie sănătos și orice crede Dumnezeu că ne trebuie ca noi să fim în armonie mulți ani de acum încolo. Noroc că Radu nu își exprima și el preferința.
Bătălia s-a dat practic între două nume: Andrei sau Ana?
M-am gândit pe drum spre casă cum să le dau vestea, însă parcă nu aveam energie pentru nimic deosebit. Pentru mine faptul că bebe mic e sănătos și crește bine mi se părea că e suficient. Pentru ei însă era diferit. Sofia mea mi-a sărit în față foarte nerăbdătoare să afle dacă doctorul a văzut ce am în burtică. Am încercat vreo două glumițe cum că e un copil cu siguranță. Însă lucrurile se cereau zise.
– Deci va fi Andrei sau Ana?
– Ce ai face dacă ai afla că e Andrei? o întrebam eu.
– Eh, nimic. Dacă așa a vrut Dumnezeu. (Știa că nu noi decidem asta! Însă era clar pe fața ei că va fi dezamăgită.)
– Dar dacă afli că va fi Ana cum vezi tu viața cu ea?
– Cred că m-aș juca mult cu ea și ne-am îmbrăca în rochițe.
– Știi că ea va fi cu 6 ani mai mică decât tine, da? Adică când se va face de joacă, să zicem pe la 2 ani, tu vei fi la școală și probabil îți vei dori mult să fii cu prietenii, colegii tăi.
– Da, dar dacă ar fi băiat, Radu s-ar juca numai cu el cu pistoale și mașini, că așa fac băieții, și eu as fi singură.
Așa am aflat care era teama ei. Să nu fie respinsă de frățiori.
– Eu zic că dacă ar fi așa, tu nu ai fi prea supărată pentru că ai avea timp mai mult să faci ce îți place, așa cum îți dorești câteodată și zici că nu te lasă Radu, nu? Însă nu cred că va fi așa. Relația ta cu Radu e deja una specială și tu ești modelul lui, te iubește mult, aveți amintiri împreună.
Era evident că am pus-o pe gânduri. Dar am pulsat puțin cu:
– Plus că …mai multe rochii, farduri, ojă pentru noi două.
– Daaa, vreau!! Spune-mi că e Andrei!
– E Andrei!
Dragilor, deci sunt mamă de 3: fetiță, băiat, băiat. Cine ar fi zis asta la începutul anului? Cât o fi râs Dumnezeu în cer când eu îmi făceam planuri și aveam necunoscute legate de doi? Vă țin eu la curent cum e cu trei! Țineți aproape!