Vă amintiți când erați mici şi părinții sau bunicii voştri nici nu aşteptau bine să intrați undeva sau să primiți ceva că rosteau vestita frază: „Cum spui?”. Iar tu chiar dacă aveai de gând să fi spus oricum, după caz,” bună ziua” sau „mulțumesc”, îți pierea tot cheful de ruşine sau de ciudă că nu te-au lăsat să îi uimeşti sau …cine ştie de ce, şi ori ziceai ceva, supus şi resemnat, ori luai poziția mutului.
Evident toate astea spre disperarea adultului care făcea spume la gură de nervi sau îți arunca priviri amenințătoare din care tu ştiai că tocmai ți-ai pierdut dreptul la ceva ce îți place să faci.
Oameni buni, vă jur că mi-am jurat să nu fac asta! Să nu fiu un adult de genul de mai sus. Chiar am citit că dacă sunt învățați să salute încă de mici, o vor face natural. Drept urmare am dat binețe tuturor câinilor când ieşeam afară, am salutat cu „bună ziua” şi pe copii şi pe adulți şi când s-a făcut destul de mare am avut grijă să îi amintesc totuşi înainte să intrăm într-un loc sau altul. Cred că până pe la 4 ani nu m-am stresat deloc cu asta.
Dar am o limită şi limita aia îmi e în preajma oamenilor dragi, apropiați mie tare şi cred că în fața lor vreau şi eu, prin ea, să primesc calificative de mamă bună. Habar nu am de ce tocmai în preajma lor am devenit, chiar şi numai ocazional, adultul acela cu spume la gură. Mor de ciudă şi clar nu îmi place. În tot timpul acesta Sofia se încăpățânează să tacă, să găsească scuze cum că „a închis x uşa prea repede şi nu a apucat” sau minciuni „am zis, dar tu nu ai auzit”. Ooh, la cât de atentă sunt la fazele astea ştiu sigur că nu ai zis, dar ce să fac?!
Mai sunt şi persoane în preajma cărora nu mă stresez deloc şi o aud veselă ca o vrăbiuță salutând şi întrebând frumos ce mai fac, adică nesperat de multe. De aici am tras şi concluzia că eu îi insuflu ceva, habar nu am ce, de nu se comportă la fel peste tot.
Să nu trageți concluzia greşită că nu am şi lăsat-o să văd ce face şi în preajma lor. Ba chiar de multe ori, de prea multe ori pentru gustul meu, dar din dorința de a nu ne începe o vizită prost (adică mai mult eu), am preferat să fiu vocea enervantă de dinainte de a suna la uşă: „Să zicem Bună ziua, da?”.
Aşa că, vă rog să mă ajutați cu un răspuns, când încep copiii să salute? Spuneți-mi că tot nişte copii vor fi şi atunci, că altfel înseamnă că îşi vor aminti de mine cu fraza enervantă şi cum le-am bântuit copilăria.🙈 Şi eu nu ştiu ce altceva să fac pentru a nu forța, nu stresa, dar a auzi clar cuvintele magice. Voi ce faceți? Am eu o problemă? V-am zis că sunt o mamă curioasă!