Deşi îmi aminteşte constant câți ani şi câte luni are, deşi chiar azi adaugă a zecea lună peste cei 4 ani, uite că tot m-a lăsat în urma ei cu lacrimi de emoție şi mirare că a crescut! Când a crescut?
Sofia azi a plecat în prima ei excursie fără noi. Când am înscris-o acum vreo lună am făcut-o mai mult să nu rămână ea cea care nu va merge. Abia săptămâna asta am realizat că pleacă. Şi gânduri o mie au invadat mama din mine: ce fel va conduce şoferul, ce va face dacă vrea pipi (ea, nu şoferul), dacă îi e foame, somn, rău, dacă se pierde, dacă se loveşte. Astea sunt gândurile mici. Am şi din alea apocaliptice. Spune-ți că sunt normale?! Atunci ar trebui să mă liniştesc şi să le vizualizez şi pe alea faine: cum va vedea marea, delfinii (la Delfinariu, nu chiar ieşind din mare), cum va forma sentimentul ăla de „ce lucru grozav facem!”împreună cu ai ei colegi, cum îi va mai creşte puțin încrederea în ea, cum se va mai desprinde încă puțin (şi încă controlat) de noi.
Aseară am adus de câteva ori vorba despre excursie, am întrebat cum îşi doreşte să fie, la ce se aşteaptă, însă ea era setată că azi face 4 ani şi 10 luni. Despre excursie nimic. Însă azi dimineață cine credeți că plângea la ora 6:30? O durea şi gâtul şi capul şi nu o interesa nici că autocarul poate pleca. Când îți cunoşti copilul lucrurile astea nu te mai iau prin surprindere. Aşa se manifestă teama ei de necunoscut.
M-am aşezat în fața ei şi i-am spus ce se întâmplă azi de fapt. Pas cu pas! De la plecatul de acasă până la coborâtul din autocar când o vom aştepta. Şi totuşi până nu i-am zis că plânsul şi teama ei sunt normale, că toți trecem prin asta, chiar şi eu când fac ceva nou sau plecăm undeva mai departe am emoții, dar că lucrurile acestea fac parte din noi şi cu timpul vom şti mai bine să le facem față, că acum ne are pe noi, pe educatoare şi pe alți adulți ca să o protejăm, că o iubim şi diseară va avea multe de povestit, nu s-a liniştit. Eram pregătită chiar să zică că nu doreşte să plece, dar pentru asta trebuia să o pun să aleagă: rămâi acasă sau mergi în excursie cu ceilalți?
Şi aşa am rămas eu privind în urma ei printre lacrimi. Mi-aş dori să fie departe ziua când în loc de rucsac va avea un troler greu, dar ştiu că paşii mici de azi sunt instrumente care o vor ajuta mereu. Mă bucur că are în jur oameni care o ajută în desprinderea asta normală şi constructivă de noi! Nu ştiu cum va fi exact, dar ştiu că îi va fi bine în timp, că fricile mele nu trebuie să stea în calea dezvoltării ei, că ce trăieşte azi singură nu ar putea simți cu mine şi că punându-i încet armele în mână e cel mai bun lucru pentru a o pregăti pentru viață.
Până se întoarce îmi ocup ziua să treacă timpul uşor: ieşit cu Radu la plimbare, ceva mâncare, apoi hub-ul despre sexualitatea la copii despre care vă ziceam aici şi apoi o iau pe ea. Presimt că multe va avea să ne mai zică, pe unele probabil mâine că şi oboseala îşi va pune amprenta azi.
Sofia mea dragă, prima excursie, azi, când Facebook îmi aminteşte că acum 4 ani erai cât Radu, ne plimbam lipite una de alta şi ni se părea că ziua asta nu e de noi prea curând! La mulți ani, prințesă, ție şi nouă!
