Copii mici, bagaje multe, gustări diferite, jocuri pe vârste, multe haine murdare, plâns pe voci, plictiseală, oboseală.
Toate astea şi nu numai înseamnă vacanțele cu copii mulți şi mici. Cine se recunoaşte?
Mereu când mă gândesc că urmează nişte zile libere în care aş putea pleca pe undeva cu familia, să vizităm, să ieşim din rutină, să le arăt locuri noi, să facem poze, să râdem de o glumă, să creăm o amintire, ŞTIU că nu va fi doar asta!
Ştiu că toate se fac cu un preț. Ştiți care e? Prețul de a ieşi din zona de confort şi de a-mi asuma, eu ca părinte, multe lucruri pe care nu le-aş putea suporta zilnic. Şi anume: să schimb copiii de haine de câteva ori pe zi, să nu dorească să mănânce ce trebuie, dar să exagereze cu ce nu trebuie, să se plictisească în maşină (mai ales la drum lung), să plângă mai mult, să doarmă mai puțin, să nu le placă să doarmă în alt loc, dar să nu mai dorească să plece când vine momentul, să se certe pe bucăți de ardei gras în maşină, să dorească altceva decât tine … şi lista poate continua.
De ce ar dori un părinte deja poate obosit să se obosească şi mai tare alegând să plece cu copiii mici departe de casă în singurele zile când ar putea să se odihnească mai mult? De ce?
Mereu ajung la întrebarea asta când aud pe vreo unul dintre ei cum se plânge sau urlă de-a dreptul în preajma mea. Şi mereu ajung să îmi răspund aşa:
Pentru că nu trăiesc doar pentru ei. Trăiesc şi pentru mine. Bucuria mea de a respira alt aer, de a vedea locuri noi, de a face ceva altfel, de a bea o cafea altundeva, de a descoperi, de a cumpăra, de a vizita este în mine şi vreau să o trăiesc chiar dacă lor nu le place mereu la fel de tare ca mie. Sună egoist? Uite că eu azi nu mai cred asta. Poate acum niște ani, da.
O mamă îşi asumă toate neplăcerile acestea cauzate de ieşirea din confort a tuturor şi înțelege că lucrurile vor reveni la normal la un moment dat, nimeni nu moare dacă pentru 2 zile mănâncă doar un fel de mâncare sau mai nimic, dacă doarme mai mult în maşină sau adoarme mai târziu seara, că au stat mai mult sau mai puțin în braţe decât acasă. De ce? Pentru că dacă ea nu o face, dar îşi doreşte totuşi aceste plimbări, intră într-un disconfort mai mare pentru ea decât atunci când pleacă. Imaginați-vă o balanță. Pe un taler se află tot confortul casei, copiii liniștiți, dar și dorința părinților de a face ceva pentru ei. Dorința aceea care merge amânată o vreme, care e ascunsă atunci când nu sunt bani, nu e timp, sunt altele prioritare, dar care iese la iveală mereu timid doar să anunțe și ea că părinții au și ei o viață. Doar una! Iar pe celălalt taler disconfortul creat de ieșirea din rutina zilnică, dar și bucuria că trăim experințe noi, că deși e greu, e altceva și e un greu frumos, dorit de noi, un greu din care copiii vor învăța multe lucruri despre ideea de familie, rezistență, limite, excepții. Cel puțin aşa e cazul meu.
Nu vă imaginați doar uşor, doar frumos, doar râs, doar bucurie, doar poze perfecte, doar clipe de armonie. Nu! Întrebați-vă doar ce contează mai mult la un moment dat: să plecați sau să rămâneți. Ce puteți oferi voi în acel moment să creați un moment plăcut oriunde ați alege. Dar mai ales cu ce rămâneți și cât de împăcați veți fi cu asta.
Copiii cresc. Copiii plâng. Copiii refuză mâncarea. Copiii amână somnul. Copiii sunt fericiți cu părinții lor și își găsesc un confort al lor indiferent unde sunteți. Așa că nu dați vina pe ei că nu reușiți să faceți lucrurile ca alții, ci doar vedeți ce cântărește mai greu și faceți ceva în direcția aceea.
Vă îndemn să luați decizii cu gândul că aveți o viață care uneori se consumă așteptând vremuri mai bune sau plângând că nu putem face anumite lucruri. Ce e în spatele deciziei de a NU le face, de fapt?