De câte ori ai stat în casă singură sau aproape singură și ai fi vrut să vorbești cu cineva, să te plângi, să îi zici că e greu chiar dacă tu te mai dai rotundă că poți, că ești puternică, că nu ești numai de atât?
De câte ori ai fi vrut să te fi sunat cineva să îți povestească că azi i-a fost greu și deși se dă mare și tare, ea (persoana) se simte mică în unele zile?
De câte ori ai sunat și ai ascultat, deși aveai tu de zis o grămadă?
De câte ori ai fost sunat și ai vorbit mult, deși persoana aceea poate a dorit să vorbească, nu să asculte?
De câte ori ai împărtășit vești bune cu oameni dragi sau ai primit vești despre ei care te-au bucurat?
Cred că toți suntem pe rând, sau ar trebui să fim, ajutoare morale unii pentru alții!
Știu că în cercul apropiat de cunoștințe și prieteni, Sofia e printre cea mai mare, între ea și cei mai mari ca ea e diferență de câțiva ani buni! Următorul bebeluș în grup a venit când ea deja avea 1 an și 4 luni. Făcusem un fel de pact cu mine când stăteam acasă cu ea că îmi voi ajuta prietenele să treacă prin primele luni cu bebe acasă mai ușor, făcând ce mi-ar fi plăcut să am și eu, ce îmi lipsise. Nu știu cât am reușit, dar sunt sigură că am încercat, am sunat, am permis să fiu sunată, am venit când am fost chemată sau m-am oferit să vin dacă simțeam că aș fi primită. Am făcut lucruri mărunte de tot, ca o invitație la cină/joacă, o conversație prin mesaje sau ieșiri în parc/zoo/munte/cofetărie, lucruri de care duci lipsă, dar pe care nu le programezi tu în momentele alea pentru că nu ai timp, ești obosită, fără chef poate sau ți se pare greu să te mobilizezi. Însă ”împinsă” de la spate, e o gură de aer proaspăt, e un refresh binevenit! Nu am făcut-o doar pentru ei, a fost și pentru mine o plăcere să îi am aproape, asta e de la sine înțeles, sper!
De ce scriu toate astea? Pentru a le mulțumi prietenilor care mă întreabă ce fac, celor care au organizat o întâlnire la care m-am mobilizat greu, dar de la care am venit încărcată cu energie și voie bună (și burta plină 
), celor care îmi citesc blogul și îmi lasă un semn că știu, că văd, că înțeleg, celor care au suportat să le turui jumate de oră și au pus o vorbă bună pentru mine în conversație, pentru cafeaua/ceaiul din oraș (pe fugă, dar suficient cât să fie altceva), celor care știu că acum nu mă plâng, celor care înțeleg că deși mi-ar plăcea compania lor mai des, nu mă îndur să stau departe multă vreme de cei ce sunt încă dependenți de mine.
Pentru ca tu, om în nevoie, prieten cu gânduri apăsătoare, să știi că îmi poți scrie oricând, mă poți suna oricând, ca înainte. Eu sunt aceiași! Puțin mai bogată (
), mai nedormită (
) și cam nevorbită (
), dar la fel.
Pentru ca voi, ce aveți oameni în preajmă pe care nu i-ați mai sunat și despre care ați vrea să știți ce mai fac, să nu amânați la nesfârșit. Așa mor relații, se pune praful pe ele. Poate oamenii aceia dragi stau singuri în casă și nici nu au habar că așteaptă, că își doresc să fiți voi cei ce le aduc zâmbetul pe buze, energia. Dar tare bine ne simțim când își amintește cineva de noi, nu?
Să facem ce ne-ar plăcea să ni se facă, să fim ce ne-ar plăcea să fie alții cu noi și lucrurile vor fi sigur mai bune. Să începem noi primii, să nu mai așteptăm să primim înainte să oferim, dar să fim receptivi și la ce oferă ceilalți, pentru a nu lăsa fără răspuns un gest mărunt făcut cu drag. Lucruri mici putem face toți. Nu e nevoie de averi pentru a aduce un zâmbet cuiva.
Dacă te sun sau îți scriu și nu o mai făcusem demult, să nu te miri, să te bucuri! 
Dacă nu o fac nici acum, să mă ierți, nu e intenționat!