Am fost mamă de un copil timp de vreo 4 ani înainte de a trece în altă ligă. Îmi amintesc primii doi ani acasă cu fetița mea, plimbările zilnice, joaca în casă, vacanțele în familie. Îmi amintesc multe, dar nu tot.
Puteți să râdeți, dar acesta e adevărul. Unele aspecte parcă sunt din altă viață. Spre exemplu, nu îmi amintesc dacă în parc aveam ochi pentru mamele cu mai mult de un copil. Ştiu că în jurul meu erau mulți prieteni fără copii, dar în parcuri nu am nicio amintire legată de vreo interacțiune cu mame cu mai mulți copii. Şi credeți-mă că nu le evitam, sigur am interacționat cu ele, dar nu mi-au rămas în cap ca fiind nişte „necăjite” sau „obosite”. Unde vreau să ajung de fapt cy această poveste. Nu îmi amintesc cum le percepeam în comparație cu mine cea de atunci, dar observ adesea, din reacțiile avute, cum sunt percepută de alte mame cu mai puțini copii acum când eu am trei.
Fără să generalizez, cel mai des se întâmplă să am parte de următoarea experiență.
În cursul zilei ieşim afară. Eu, Radu şi Andrei. Se apropie de noi câte o mămică cu un copil aproximativ de o seamă cu Radu. Copiii caută să se împrietenească, dar nu prea ştiu ei cum. Eu intervin doar cât să îi mai „traduc” lui Radu anumite semne ale copilului din fața lui. În acest timp îl plimb întruna pe Andrei, care fie e în sistem lipit de mine, fie, cel mai des, în căruț. Ştiți sigur cum devin bebeluşii agitați dacă te opreşti. Deci nu o fac ca să fie bine pentru toată lumea.
Recunosc că Sofia nefiind cu noi aş putea să nu se ajungă la a zice că sunt de fapt mamă cu 3 copii. Însă e o plăcere în orice mamă cu mai mulți copii să îi menționeze pe toți. E o mândrie aparte, un sentiment care te înalță de parcă e vreun concurs de talente şi tu ştii să fluieri la nai în timp ce mergi pe sârmă într-un picior, iar acela e momentul să arăți. Discuția ajunge acolo de cele mai multe ori pentru că mama din fața mea încearcă să mă compătimească, să îşi arate grija pentru mine că am doi, iar eu, ca o sadică, fără să aştept vreo consolare, îi zic că am trei.
Ah, acela e momentul demn de camera ascunsă. E o expresie de uimire combinată cu groază, apoi o încercare de a se abține şi în final „cum reuşeşti? Eu cu unul şi nu mai pot!”. Îmi e foarte greu să îmi abțin un zâmbet, dar o fac. Dincolo de zâmbet e o discuție obişnuită despre faptul că sunt zile şi zile, unele mai bune, altele mai grele, dar cred eu că ne descurcăm bine, că nu arăt aşa rău. Sau arăt? 😅
Dragile mele, eu prin astfel de experiențe îmi fixez convingerea că numărul copiilor nu este direct proporțional cu greutatea pe care o simte un părinte.
Însă aşteptările noastre despre ce înseamnă viața cu copii, puterea noastră de adaptare, dorința noastră de a face şi pentru bucuria noastră câte ceva zilnic (ştiți voi, o cafea, un ceai, un rând citit, un film, o baie, orice), modul în care ne plasăm în relație cu ei, respectarea unor obiceiuri, reguli, da! Da, în funcție de asta poate fi totul mai uşor sau mai greu.
Dacă ar fi să fiu sinceră până la capăt aş vrea să mai spun că e mai uşor cu trei decât cu doi cu siguranță (cu cei cu unul nu mă compar, amintiri prea vagi, v-am zis!) . Dar despre „de ce” o să vă scriu cu altă ocazie. Curioşi?