De câte ori pe zi vă ziceți că aveți timp? De câte ori pe zi vă ziceți că nu aveți timp? Dar ce face uneori să simțiți așa și alteori invers, v-ați întrebat vreodată?
Tot ce am făcut în ultimii 2 ani, de la copii și până la cursuri, formări, efort, organizare, a fost sub marea presiune a timpului.
Totul a început cu venirea lui Andrei pe lume, cel de al treilea meu copil, când eu am primit un dar dublu. Unul era chiar el, darul minunat al faptului ca m-a ales încă un copil să îi fiu mamă, că voi trăi încă o dată miracolul nașterii și a creșterii unui copil, iar al doilea dar era cel al timpului de care aveam nevoie. Pentru ce? Pentru a construi, pentru a pune temelia drumului cel nou pe care mi-l doream din punct de vedere profesional.
Așa că darul timpului oferit prin nașterea lui Andrei a devenit pentru mine un deadline până în care puteam să pun temelia visului meu: acela de a fi consilier și coach parental.
O parte din drum îl știți. Am căutat cursuri, am făcut formări, m-am înscris, am citit, am scris, m-am documentat, am observat, am aplicat și în cei 2 ani am reușit ce vedeți voi sub ochii voștri aici și pe Mamă de 3.
Ușor ușor s-a scurs nisipul din clepsidră și timpul a trecut. Astfel că ziua Z a deciziei a veni: mă reîntorc la vechiul job sau continui să pun cărămizi pe calea începută?
Teoretic alegerea am făcut-o acum 2 ani și am susținut-o prin energia mea în tot acest timp, dar practic asumarea drumului s-a întâmplat în ultimele zile din acest septembrie când am anunțat oficial că merg pe drumul meu, cel în care nu văd încă foarte departe, dar în care cred foarte mult și care mă motivează să mă tot reinventez.
Anunțul acesta a venit cu recunoștință pentru lecțiile și oamenii de acolo, pentru prieteniile și relațiile legate, dar a venit și cu eliberare. Cumva scăpasem de presiune, de acel deadline.
O fi bine, o fi rău?
Așa-i că povestea până aici e faină,că pare că ”wow, ce minunat e pasul făcut de tine”?! Însă ce nu știți este că după ce am anunțat decizia în mod oficial am realizat că deadline-ul și ideea că ”am doar 2 ani la dispoziție să fac ce vreau să fac” a fost ceea ce m-a ținut pe drum, concentrată, ancorată, determinată.
Da, presiunea timpului că am doar 2 ani în care pot clădi ceva a fost motorul meu. Aveam un deadline și am dat mult să mă folosesc de timp la adevărata lui valoare. Însa acel deadline s-a dus! Iar aici e un alt punct de cotitură!
Când pare că ai timp să faci de toate, nu faci mare lucru! Cel puțin nu fără organizare, fără efort, fără disciplină. Ați simțit și voi sigur asta măcar o dată în zilele în care aveați libere câteva zile de la muncă sau copiii vă erau la bunici și știați că stau doar o zi, dar pentru că nu aveați musai ceva de realizat în acel timp, ajungeați la final de zi doar obosite, fără lucruri realizate și nici relaxate.
Timpul ne păcălește. Acum este, acum nu mai este. E doar responsabilitatea noastră ce facem cu el.
Aceeași păcăleală a timpului este și iluzia că avem timp să îi învățăm de toate, să stăm de vorbă cu ei pe îndelete, să le zicem ”te iubesc”, să facem să ne simtă dragostea, sprijinul, suportul, dar tot ce facem este de fapt că îi amânăm mereu când vor joacă cu noi sau să nu găsim soluții să le facem pe plac cu anumite lucruri sau, dimpotrivă, să nu le punem limite clare și sănătoase când simțim că au întrecut măsura.
„Este timp!” așa ne mințim, așa ne păcălim singuri. Dar de fapt, realitatea este că nu este atât de mult timp!
Timpul cel mai bun este cel în care ești azi și în care observi la modul obiectiv relația ta cu copilul tău, cu cei apropiați ție, cum și ce simți în preajma lor, când îți este greu și cu ce. Timpul cel mai bun e când simți că poate fi mai bine, dar pentru asta e nevoie de tine să faci ceva, că azi e un timp bun să cauți soluția pentru a fi mai bine de mâine!
Poate ai trecut și tu prin situația aceasta la vreo răscruce de drumuri, poate ai simțit și tu vreodată că timpul e înșelător, poate ai nevoie și tu de un deadline pentru a te motiva să nu te abați din drumul tău de părinte conștient, asumat. Dacă da, te anunț că deadline-ul pentru părinți este clar: avem doar vreo 18 ani, din care deja s-au scurs câțiva, în care ei ne stau prin preajmă și noi le putem arăta că ne place să le fim alături și putem trece împreună peste multe cu iubire, respect, ascultare, că A FI și A FACE pot face casă pună în fiecare dintre noi.
Deci cum e? E timp?