A iubi e un verb care se simte. Iubirea se poate simți dacă există, dar și dacă nu. Iubirea are multe fețe, multe manifestări, multe forme, dar cred că nu ar trebui să aibă măşti. Iubirea ar fi minunat să fie autentică, să se manifeste liber, să fie înțeleasă şi percepută fără efort. Însă de cele mai multe ori nu e deloc aşa.
Noi zicem că iubim şi când țipăm la copiii noştri, dar ei ce simt? Cum simt? Simt cel mai probabil că NU.
Noi zicem că iubim şi când îi zgâlțâim de mână, dar ei ce simt? Cum simt? Simt cel mai probabil că NU.
Noi zicem că iubim şi când îi forțăm să facă ca noi, dar ei ce simt?
Noi zicem că iubim şi când nu îi mai lăsăm să se murdărească în nisip, dar ei ce simt?
Şi intervine pragul acela fin şi întrebarea: dar trebuie să fac doar ca el ca să simtă că e iubit? Trebuie să uit de viața mea, de nevoile mele, să mă reduc la 0 ca să se simtă iubit?
Oh, nu! Dincolo de pragul fin e altă lume care întoarce lucrurile puțin pe dos.
Ei se pot simți iubiți când facem totul cum doresc ei, dar chiar e iubire adevărată asta?
Ei se pot simți iubiți dacă le cumpărăm a 5 a ciocolată într-o zi, dar chiar e iubire asta?
Ei se pot simți iubiți dacă le cumpărăm zilnic o jucărie, dar chiar e iubire asta?
Ei se pot simți iubiți dacă îi lăsăm zilnic ore întregi la desene, tabletă, dar chiar e iubire asta?
Ca părinți tindem să fim ori prea autoritari, ori prea permisivi, doar-doar să fie bine, să fie linişte, să fie pace, să nu-i auzim plângând, să nu îi vedem în posturi dificile, să nu îi vedem puşi în situații neplăcute sau să nu ne deranjeze, să nu auzim de rău despre ei, să nu asistăm la scene din partea lor. Să fie copilul fericit! Dar să fie și corect, și ascultător, și harnic, și coleg bun, și elev silitor, și îngrijit, destul de tăcut, dar totuși cu încredere în el, curajos, îndrăzneț. Vrem copiii perfecți!
În numele iubirii luăm decizii greșite uneori pentru drumul lor, pentru independența lor, pentru dezvoltarea lor. Pentru că-i iubim…
Însă iubirea nu cere astfel de abateri. Iubirea pentru copilul tău poate fi însăşi prezența ta acolo: în dreapta, în spatele sau în fața copilului, dar o prezență care să arate: „Sunt aici orice ar fi, orice ți s-ar întâmpla, orice ai face! Sunt aici! Însă eu ştiu că tu poți, că tu eşti capabil, că tu ştii să…, că tu înțelegi cum…, că tu respecți pe …, că tu vezi, că tu ai resurse!”.
De unde ştii toate astea despre copilul tău? Pentru că i-ai arătat iubirea necondiționată prin respectul de a nu-l scutura, de a nu-l face de ruşine, de a nu-l împinge înainte când nu dorea, i-ai vorbit despre reguli la momentul potrivit şi i-ai arătat cum le respecți tu, i-ai dat atenție întrebându-l ce preferă, ce părere are, i-ai dat crezare când nimeni nu părea să-l creadă şi ascultare când nu se aştepta să poți.
Haideți să facem un efort ca pentru copiii noştri să fim în pragul dintre autoritar și permisiv. În echilibru. Ca nişte stâlpi, ca nişte pioni! Să nu îi vedem tânjind după iubire, dar nici complăcându-se pentru ea.
Iubirea necondiționată are multe forme, dar să o alegem pe cea mai potrivită, care respectă copilul, dar îl şi învață respectul pentru el, pentru cei din jur. Care îmbrățişează când corectează. Care nu judecă când vorbeşte serios.
Nu îmi doresc să fi scris un articol care pune presiune, ci un articol care deschide minți şi inimi şi ochi. Care atinge prin schimbarea care va surveni în fiecare, puțin câte puțin.
Iar când nu ne iese (pentru că nu ne iese din prima, nu ne iese mereu şi nu ne iese fără intenție, atenție şi exercițiu constant!!) să ne iertăm şi să le explicăm ce am simțit, ce am gândit, cum am pierdut controlul, iar apoi să încercăm puțin mai mult, puțin mai bine, cu fiecare dată.
Doar aşa, numai aşa, ei vor putea să se ierte şi să ne explice şi să încerce, puțin mai bine, puțin mai mult, cu fiecare dată.
Până unde merge iubirea necondiționată? Până unde îți dai tu voie, părinte!
Cum arată pentru voi iubirea necondiționată?