O altă dimineață…a câta oare? A câta în care nu am să ies din casă? A câta în care noua rutină va pune stăpânire pe noi de parcă nu am fi fost niciodată ființe sociale, dornice de plimbări? A câta dimineață în care privesc de la balcon împreună cu copiii pomii înfloriți ce deja îşi lasă florile să cadă? A câta dimineață în care vom număra porumbeii ce se aşează pe geamul vecinului de la blocul de vis-a-vis, în care numim culorile maşinilor ce trec prin fața blocului şi aşteptăm ca cineva cunoscut să ne observe şi să îi facem cu mâna?
Ne e dor de oameni, de întâlnirile din parc (pe care adesea le-aş fi sărit înainte doar pentru a sta), de grijile normale şi fireşti ale vieții simple pe care o duceam.
Mi-e dor de emoția de a conduce maşina, de gândurile că încep serviciul, de cele că îmi las copiii câteodată pe alte mâini, de gândurile de vacanță, de marea care o dădeam bucuroasă pe munte, de weekendurile aglomerate, de timp puțin şi planuri multe, de iureşul organizat de a sări prin săptămână de parcă eram acrobați. Uneori mi-e dor de liniştea pe care o aşteptam după o zi agitată, alteori fix de momentul când mă simțeam utilă şi de ajutor.
Dar cel mai mare dor îmi este de cei dragi. De bunicii lor, de bunicii mei, de frați, mătuşi şi chiar vecinii ce se uitau la noi de la porți. Dor de duminicile agitate în care alergam de la unii la alții să îi vedem şi să ne vadă. Dor de a lua energie şi a da energie prin simplul fapt că ne priveam.
Mi-e dor şi doare dorul acesta!
Săptămâna Patimilor şi Paştele acesta, anul acesta şi trăirile venite la pachet…toate dor! Dar uneori până nu doare nu îți dai seama ce bine era, ce bine va fi!
Găsesc speranță în mine! A plantat-o Dumnezeu poate, dar o întrețin eu, aşa cum ştiu, aşa cum pot! Iar asta mă va ajuta să ies vie, nu foarte şifonată, însă conştientă şi recunoscătoare din asta! Speranța îşi face loc în fiecare dintre noi dacă o lăsăm să intre.
Mi-e dor şi doare… dar va fi bine! Va fi bine, da?