– „Nu acum!”
– „Vei putea să te duci în tabere când vei creşte mai mare!”.
– „O să ştii ce scrie acolo când vei fi şi tu la şcoală!”.
– „Vei învăța să găteşti când vei fi la casa ta!”.
Vă sună cunoscute aceste fraze? Aş mai putea da câteva zeci de exemple de acelaşi fel. Toate folosite de noi părinții. E modul nostru de a-i împăca, de a-i linişti sau de a le amâna o dorință. Nimic greşit până la urmă.
Însă cu fiecare problemă pusă astfel nu cumva îi învățăm să amâne ceea ce îşi doresc acum pentru…cândva? Poate pentru niciodată. Copiii aud cel mai des că un alt timp, un alt loc e mai potrivit decât cel de acum. Pentru că acum ei sunt mici, scunzi, nu ştiu a citi, a socoti, a găti. Un alt timp în care speră că toate vor veni peste ei deodată şi le vor şti pentru că toți cei mari le ştiu aşa pur şi simplu, nu?
Unde se ajunge cu amânarea lucrurilor acestea? Cel mai probabil:
– la a-şi crea aşteptări prea mari de la alte etape ale vieții;
– la a-şi dori să treacă timpul mai repede;
– la a-şi dori să fie mai repede mari pentru că doar cei mari pot;
– la a-şi amâna plăcerile la nesfârşit;
– la a-i învăța să spere şi să îşi dorească să fie mereu într-un timp mai bun ca cel de acum.
Aş îndrăzni să zic cum toată această falsă speranță îi învață că niciodată nu sunt suficient de buni, de mari, de înalți, de îndemânatici. Asta atrage nemulțumire de sine şi o continuă căutare a perfecțiunii.
Frustrarea momentului că acum nu sunt potriviți nici măcar să încerce se perpetuează spre frustrarea tânărului/adolescentului/adultului care încearcă dar nu îi iese, care începe a se compara cu cei de lângă el, care iese greu din tipare şi nu se acomodează prea uşor la ce e nou.
Cu gândul acesta în cap am învățat ca atunci când Radu mă întreabă dacă mă poate ajuta să gătesc, să fac curat, să ud florile, să îi dau după puterile lui să facă cât poate. Într-o zi a amestecat grişul cu ou pentru a face nişte găluşte, în altă zi a bătut carne pentru şnițele şi toate astea l-au făcut fericit şi bucuros că a ajutat.
Tot Radu vrea să se cațere de nişte bare din parc la fel ca sora lui. La început îi ziceam că trebuie să mai crească. Mereu se lăsa cu plâns pentru că el dorea atunci să crească. Într-o zi mi-a venit o idee: i-am pus pe amândoi să ridice mâinile şi le-am făcut semn pe perete până unde ajunge mâna lui, apoi mâna ei şi am măsurat diferența. „Atât mai ai de crescut, copile, şi vei ajunge la barele alea şi tu.” Nu cândva, nu undeva. Atât! A plecat mulțumit şi de atunci nu mai cere, cel mult îmi zicd el mie cât mai are până ajunge.
Sunt de părere că e bine să îi încurajăm mereu să facă atât, acum, cât pot, cât reuşesc, evident în nişte limite. Dar de undeva trebuie să înceapă, nu? Credeți că îmi iese mereu? Nici gând, dar mă educ constant să zic frazele alea mai rar.
Toți părinții îşi doresc pentru copiii lor ce este mai bun, dar în primul rând să fie fericiți, să ştie să se bucure de viață, să facă alegeri bune. Însă una gândim, alta spunem, alta facem. E doar părerea mea?
Voi îi susțineți pe copiii voştri în dorințele lor „nepotrivite” vârstei, înălțimii etc? Cum?