Profit de fiecare clipă liberă în care pot face ceva pentru mine, ceva ce îmi aduce mulțumire şi împlinire.
Aşa se face că am băgat azi copiii la somnul de prânz şi m-am delectat iar cu un webinar marca Urania Cremene. De data aceasta subiectul a fost dezbătut de un asistent din echipa ei, Florin Amariei. Nu ştiu dacă atunci când mi-am pus căştile în urechi să ascult ce are el de zis despre rănile emoționale pe care le provocăm indirect copiilor noştri, am sperat să fie cu atât de multe conştientizări şi aha-uri din partea mea. Probabil că nu.
A ales să prezinte două răni emoționale: cea de respingere şi cea de abandon. Credeam că nu voi găsi ceva în mine care să îmi zică că aş putea indirect să le provoc asta copiilor mei, dar pe măsură ce ascultam, mă regăseam. Nu aveam impresia că sunt perfectă sau fac perfect totul în creşterea lor, dar simțeam că fac destule cu gândul conştient să îi cresc echilibrat.
Însă apoi am auzit nişte fraze în care m-am recunoscut şi am aflat că ele induc în copii ideea, percepția că nu sunt suficient de buni, că ne deranjează, că ne supără şi ne fac nefericiți. Poate şi voi le spuneți sau le-ați auzit la rândul vostru: „îmi scoți peri albi”, „mă înnebuneşti când faci aşa”, „mă bagi în mormânt” etc. Clar sunt spuse pe fond de oboseală, stres, însă odată auzite motivul şi circumstanțele nu mai au nicio relevanță pentru niciuna din părți. Copilul nu are instrumentele să discearnă că mama e doar obosită când spune asta, dar îşi formează convingerea că nu e bun de nimic, că mamei i-ar fi mai bine fără el, că el deranjează şi supără. Unde se ajunge de aici? La un copil-adolescent care atunci când are o problemă nu o discută acasă de teama de a nu fi criticat, atunci când vine acasă se refugiază în tot felul de gadgeturi având teama de a se auzi, de a se gândi la viața lui. La un copil-adult care când se ceartă cu partenerul de viață poate să stea retras şi supărat zile întregi fără să aibă dorința de a rezolva conflictul pentru că îi este teamă de critici, de respingerea partenerului sau la un copil-adult care stă într-o relație nesănătoasă tocmai pentru că mereu se crede vinovat şi are o teamă de respingere şi de singurătate mai mare decât orice lucru abuziv care i se întâmplă.
Rana emoțională de abandon se formează uneori chiar din pântec prin mesajele pe care le transmitem spre copil înainte ca el să se fi născut: „mi-am dorit un băiat, dar e fetiță”, „a venit într-un moment nepotrivit acest copil”, „nu ne doream încă/un copil” etc. Însă se mai poate forma şi în anii copilăriei când îi lăsăm la creşă/bunici cu lacrimile în barbă, când îi amenințăm că îi lăsăm în parc dacă nu merg cu noi atunci acasă, când îi obligăm să doarmă în camera lor deşi nu vor, când îi mințim că nu plecăm, iar apoi ne furişăm şi ieşim pe uşă.
Unde duce această rană în timp? La un copil-adolescent cu teamă de singurătate, cu stimă de sine scăzută, cu nevoie permanentă de validare a iubirii. La un copil-adult suspicios, gelos, cu impresia că toți îl vorbesc pe la spate de rău sau unul mult prea posesiv, dornic de a şti orice mişcare a partenerului.
Am recunoscut tipare în preajma mea de adulți posibil cu astfel de răni emoționale, inclusiv eu am realizat şi înțeles că indirect am crezut uneori asta în capul meu de copil şi azi le fac inconştient.
Nu ştiu voi ce faceți cu informațiile după ce le citiți aici sau le aflați la un astfel de seminar, însă eu le rumeg, caut soluții. Data aceasta soluția ar fi să fiu mai atentă ce/cum scot pe gură sau să am în vedere unde îmi revărs oboseala şi stresul atunci când le resimt.
Nu, nu îi voi creşte perfect niciodată, dar chiar aş vrea să ştiu că am făcut tot ce mi-a stat în putere! Voi nu?