Câți dintre voi au trăit sentimentul că stăm prea mult cu ochii în telefon, că interesul pentru unde au plecat unii în vacanță, unde fac alții Crăciunul, ce mâncare au mai făcut și câte like-uri am strâns la pozele postate ne ocupă ziua și, de ce nu, viața? Nu îmi răspundeți! Știu că sunteți mulți! Facebook-ul e ca un membru al familiei uneori, îl hrănim cu ochii noştri câteva ore pe zi, îi dăm atenție mai mult decât ar fi necesar și de cât ne-am dori. Corect?
Eu am auzit-o pe Sofia zicând de câteva ori „Iar stați pe telefon?” și parcă nu mi-a venit bine, deși nu aș fi zis că stătusem mult. Dar știți ce greșeală făceam? Intram des! Uneori din 10 în 10 minute luam telefonul în mână și eram cu nasul în el pentru vreo 2-3 minute. Nu pare mult, dar e frustrant pentru un copil, la fel ca și pentru un adult, să se vadă abandonat în discuție sau joacă pentru un telefon.
Simțeam nevoia să iau măsuri și asta am făcut. Am dezinstalat Facebook din telefon în ziua de 1 ianuarie. Am păstrat doar Messenger-ul pentru situația când mi-ar fi scris cineva și mi-am ocupat timpul. Cum? Cu ce?
Într-o zi am luat toate jocurile la rând cu Sofia și tati: Nu te supăra, frate!, Rățușca buclucașă, Cuibarul plin, Pisica și șoriceii, Ghicește dacă poți!, Păcălici. A fost o zi fără prea mulți pași, mult râs, pauză de masă/somn de prânz/joacă cu bebe. O zi reușită, dar a doua zi nu doream niciunul să auzim de vreun joc. Partea bună e că nu am simțit nevoia de știri, desene, tv și nici telefon. Poate doar Radu a fost cam printre picături băgat în seamă, dar fiind cu noi acolo, zic eu că nu i-a fost rău. Pe Facebook am intrat eu puțin de pe laptop când dormeau ei de prânz. Nu pierdusem nimic.
De a doua zi am rămas doar eu cu copiii acasă și a fost și mai interesant, dar și ziua mai solicitantă. Ne-am început dimineața citind „101 dalmațieni”. Abia apoi am luat micul dejun. La cafea am anunțat că vreau să fiu o doamnă la coafor și am vorbit ca ”doamnele” despre ce copii avem, cât sunt de deștepți și de cuminți în timp ce ea mă zburlea, pardon, coafa! Înainte la cafea era timpul meu de Facebook. Ziua a continuat în același stil. Abia seara m-am pus la curent cu noutățile. Plusul cel mare a fost că nu mi-a cerut deloc desene și asta pentru că sigur m-a simțit prezentă. Minunat e că și eu am simțit-o altfel pe ea. Zilele următoare au continuat cam la fel.
Dacă l-am reinstalat între timp? Nu, mai stau câteva zile așa. Sofia a început grădinița și aș putea să mă împart doar între Radu, gătit, cărți, blog încă câteva zile.
Ce îmi lipsește de când nu mai am Facebook pe telefon? Urmăresc anumite persoane/ bloguri cu care rezonez și de la care simt că am ce învăța și îmi place să aflu imediat când au postat ceva. Pe unii i-am căutat în browser direct pe blogurile personale, dar e mai greu așa.
Am făcut mai multe fără Facebook? Nu chiar, dar am fost mai prezentă în ce făceam și mai mulțumită de mine. Nu știu dacă aș reuși inclusiv fără Messenger. Probabil că nici nu voi încerca. Consider că nu e momentul să mă izolez de oamenii cu care vorbesc când și când.
Concluzia acestui experiment personal ar fi că e important să știm ce vrem de la ziua aia. Dacă vrem să fie o zi în care să stăm cu ochii în telefon, atunci să facem asta fără a ne plânge că a trecut ziua degeaba, că Facebook-ul ne mănâncă viața! Dacă vrem să fie o zi în care să stăm cu ai noștri, atunci să fim prezenți acolo, să se vadă, să ne simtă și ei.
Nu pare greu deloc! În realitate însă tentația de a combina cele două situații e foarte mare și tocmai aici greșim. Încercând să le facem împreună avem senzația că nu am făcut nimic productiv la finalul zilei sau, mai rău, în ochii celor din jur părem doar disperați (dependenți) după telefon și Facebook. Poate unii dintre voi o să spuneți că nu ar trebui să conteze ceilalți, dar când sunt cei dragi, cam contează, zic eu!
Succes în a face dintr-o zi fix ce vă propuneți! Succes în a fi prezenți în relațiile cu cei dragi vouă fix așa cum vă doriți să fie și ei cu voi, acum sau peste ani.
Temă: Mi-am propus ca experimentul să devină rutină în vacanțe și la fiecare început de an. O fac pentru ei, dar și pentru mine. Îmi e teamă de un moment ca cel în care strig: ”Sofia, Radu, haideți la masă! ”Și să nu mă „audă” cu adevărat niciunul deși sunt în aceeași cameră cu mine!