Ce urmează să povestesc posibil să nu intereseze pe toată lumea, dar scriu pentru că vreau să îmi amintesc, pentru că a fost cum mi-am dorit și pentru că atunci când aveam nevoie eu am căutat povești pozitive care să mă încurajeze. Las povestea nașterii fiului meu mijlociu aici, pentru oricine va avea nevoie de încurajări, de pârghii, de putere.
Este vineri, 6 iulie, ora 5 dimineața. Din somn mă trezește o durere surdă în partea de jos a burții mele imense. Nu mai tresar ca în alte seri, probabil e iar o contracție falsă. Se repetă aceeași durere suportabilă la 10 minute. Mă ridic și mă foiesc puțin prin casă, beau apă și când privesc ceasul la următoarea contracție observ că sunt fix 10 minute din nou. Mă întorc în pat și încerc să adorm. Nu reușesc dar nici nu sunt panicată, durerile sunt mai mult decât suportabile. Sunt chiar bine.
La 7 mă dau jos din pat. Îl trezesc pe soțul meu și îi zic că am contracții și de data asta ceva îmi zice că sunt alea pe bune. Îl rog să o ducă pe Sofia la grădiniță și dacă poate apoi să vină să muncească de acasă. Stabilim că așa va face. Cât o îmbrac pe Sofia durerea parcă nici nu mai era. Uitasem să mă uit la ceas, mă luasem cu vorba și chiar am avut impresia că au trecut. Dar nu, cum am devenit din nou conștientă de durere, am început să o simt.
După plecarea lor, am umplut cada cu apă caldă, mi-am luat o carte și am stat acolo cam o oră și jumătate. Durerea era resimțită dar muuult redusă. Aș zice că o contracție în apă se resimte la jumătate. Când am ieșit de acolo eram foarte mulțumită atât de cum mă simțeam fizic, dar și de cât de bine eram moral.
Contractiile până la ora 12 erau destul de regulate și uneori nu prea. Erau când la 10 minute, când la 7, când la 5. Eram puțin bulversată, dar mă țineam tare. Când simțeam că mă ia panica cât de puțin, mă rugam și îmi aminteam tot ce citisem și vorbisem, toate lucrurile la care speram. Soțul a venit și a muncit de acasă începând cu ora 12 și asta m-a relaxat destul de mult. Așa mult încât vreo oră aș zice că nu am avut nicio contracție. Începusem să cred că m-a păcălit nițel Răducu meu.
Am reușit să ațipesc cam o oră și la 14:00 pm o vecină m-a rugat să stau o oră cu bebelușul ei cuminte de 6 luni, neștiind că eu eram în travaliu. Atâta vreme cât mă simțeam în stare, plus ideea că soțul meu e la o ușă distanță, am acceptat. (Și bine am făcut!) Nu simt că am fost inconștientă cum poate ar putea unii crede. A fost o altă oră în care durerea nu a fost resimțită prea tare. Contracțiile erau iar regulate la 10 min, alteori la 5, dar slabe, scurte. Pe contracție respiram adânc pe nas și dădeam aerul afară pe gură așa cum este recomandat. Chiar ajută mult de tot și dacă se reușește și vizualizarea unui bebe care e cu atât mai aproape de brațele mamei cu cât contracția e mai lungă, e perfect!
M-am gândit să o sun pe mama și să o invit să doarmă în seara aia la noi. Simțeam că dacă ziua a fost mai ușor, seara lucrurile se vor schimba. La 18:00 pm (deci după 13 ore deja) lucrurile nu evoluaseră prea mult din punct de vedere a scurtării perioadei între contracții sau a intensificării durerii, dar ce observasem era faptul că acum țineau mai mult. Îmi era cumva teamă că mama nu va reuși să își stăpânească emoția și mă va grăbi spre spital. Dar din fericire m-am înșelat. Numai ea stie ce fel s-a ținut de tare, dar mie nu mi-a zis nimic. Ba dimpotrivă am avut un spijin real prin prezența ei în casa mea în noaptea aceea. (Mulțumesc, mama!) Am anunțat-o că nu stau inconștientă, ci urmăresc niste semne care m-ar face să plec la spital: ruperea apei, sângerare, contracții la 2 minute intense.
În seara aia mama și soțul meu au ținut-o pe Sofia ocupată. Ca niciodată Sofia și-a dorit să doarmă cu tati și astfel eu am putut dormi cu mama. De fapt eu nu am dormit. Am ațipit foarte puțin pe la 23:00 cred. Apoi m-am plimbat pe balcon la aer sau la baie. Mama îmi mai ținea de urât și mă anunța la cât mai sunt contracțiile.
7 iulie ora 2:30 observ că am pierdut dopul gelatinos. Știam că e aproape Radu meu dar încă puteam sta. După pierderea dopului intensitatea contracțiilor a crescut. Ele au rămas la 5 minute.
Ora 4:30 – simt brusc o contracție atât de puternică, diferită de celelalte, încât apuc să zic doar „Au!” fără să adaug altceva și fac o baltă în locul meu din pat – mi s-a rupt apa!! Ura!! Mă ridic cu greu să mă duc la baie, sperând să fac un duș cât soțul meu s-ar îmbrăca să plecăm la spital. Dar apuc doar să deschid dușul și să realizez că nu este timp de nimic! Mă îmbrac rapid și vorbesc destul de repede și mult pentru a apuca să dau ultimele indicații înainte să vină un nou val de durere.
Acum e acum: trebuie să cobor 4 etaje și în timpul ăsta am două comtracții lungi și dureroase și simt cum bebe Radu presează și vrea să îmi zică că asta e ziua aleasă de el. Ajung cu bine la masină, e liber în oraș la ora 4:45 din fericire. Un semafor îmi dă emoții și se face verde cam târziu pentru gustul meu, dar ajung în fața maternității și cu ultimele puteri zâmbesc așa cum m-a sfătuit o moașă drăguță într-o discuție. O doamnă gardian mă ghicește de cum cobor că vine bebe curând. Îi confirm din mers și până la intrarea în spital mi se pare mult tare. Bat la ușă la internări, o doamnă asistentă îmi deschide și încep să turui la cât s-a rupt apa și cum bebe presează și e urgent. Nu sunt cred foarte credibilă decât când anunț că am 24 ore de travaliu deja. Insistă discret să mă urc pe o masă la control și apoi citesc pe fața ei că am avut dreptate că e cam presantă treaba, dar se ține tare și mă sfătuiește să urc ușooor cu sprijin până la etaj 1 (nu există lift!! Acolo le strigă pe colegele asistente și moașa de serviciu și aud doar „Haideți că avem o doamnă care trebuie să împingă de 2 ori și gata”.
Nu a fost chiar de 2 ori, a fost de mai multe ori, timpul de efort pe masa de naștere a fost de jumătate de oră. Nu am foarte multe de povestit despre partea asta pentru că lucrurile nu le simțeam sub controlul meu ca până atunci, dar …
Ora 5:25 – Răducu plânge, îl văd, îl simt, mă simt așa vie deodată, a ieșit viață din mine, dar a și intrat viață.
Îl țin la piept și îi șoptesc ce mi-am dorit, îl pup și el e liniștit, apoi trebuie să mi-l ia să îl arate și lui tati care e la ușă, a auzit tot (ce aș vrea să știu exact ce a simțit și el!). Păcat, cum a plecat cum a început să plângă!
Ce a început după ziua asta face deja parte dintr-o altă poveste, o poveste care continuă.
P.S. Am născut la un spital de stat, la fel ca acum 4 ani, dar am remarcat o altă abordare în ceea ce privește personalul de acolo. Am simțit că s-au făcut progrese și asta mă bucură mult.